Sectorul 6 | Istoria locului

Sectorul 6 din nord-vestul Capitalei, are un specific aparte, determinat de amprenta istorică, trecută şi prezentă, care i-a marcat un traseu inedit in contextul vieţii bucureştene.Răspândirea populaţiei străvechi pe aria bucureşteană a inclus şi localităţile de pe malul Dâmboviţei, precum Roşu-Militari, Ciurel, Cotroceni, Grozăveşti, Mihai Vodă, Dealul Piscului sau Crângaşi, Câmpul Boja Militari, Giuleşti Sârbi, din actualul Sector 6. În aşezările de la marginea Bucureştiului au fost descoperite, după cum relata Nicolae Iorga, obiecte care dovedeau păstrarea obiceiurilor tradiţionale indigene. Astfel, la Ciurel s-au inventariat vestigii din ceramică, unelte si mori de mână, iar la Câmpul Boja Militari au fost descoperite 45 de complexe arheologice cu vestigii din epoca bronzului până în secolul XIII.

Secolul al VI-lea a adus convieţuirea cu slavii, de la care ne-au rămas multe denumiri comune şi toponimii. Dâmboviţa, apa cea mai importantă a capitalei, care străbate, pe cel mai lung traseu al ei Sectorul 6, îşi trage denumirea de la „dâmb” (stejar, în limba slavă), după pădurile de stejar ale câmpiei muntene. Investigaţiile arheologice au dezvăluit urme ale convieţuirii cu slavii pentru întreaga arie bucureşteană. La Crângaşi, s-a descoperit un bordei din veacurile VI-VII, de formă dreptunghiulară şi o săgeată din fier. La Ciurel, săpăturile au scos la iveală bordeie din secolurile VI-VIII.

În toată perioada migraţiilor şi a coabitării româno-slave, legăturile comerciale cu provinciile romane din sudul Dunării şi mai târziu cu Imperiul Roman de Răsărit, n-au încetat să existe. Ca dovadă sunt monedele vechi romane şi bizantine găsite cu prilejul săpăturilor în multe aşezări bucureştene, printre care şi Ciurelul, unde s-au descoperit monede bizantine de bronz din secolul al XII-lea. Urmele aşezărilor din evul mediu timpuriu s-au găsit în toată zona bucureşteană, inclusiv la Ciurel, Giuleşti, Crângaşi. Vechea vatră a Bucureştiului a devenit, dintr-un sat mai mare, un târg înfloritor, prin avântul comerţului şi al meşteşugarilor. Mai târziu a căpătat importanţă strategică şi politică, devenind din secolul al XIII-lea cetate de apărare şi din secolul XV, reşedinţă de scaun.

Denumirea de Bucureşti provine, conform tradiţiei populare, de la Bucur, întemeietorul legendar al aşezării de pe malul Dâmboviţei, şi care după unele surse ar fi fost cioban, negustor sau chiar boier. Primul document care atestă numele „Cetăţii Bucureşti” este un hrisov în limba slavă, emis la 20 septembrie 1459, de Vlad Ţepeş, care la rândul lui a consolidat şi extins fortificaţia pentru a fi mai puţin vulnerabilă la atacurile duşmanilor.

Piesă de bronz, din harnaşamentul de cal, descoperit în mormântul militar din epoca romană, de la Giuleşti

Dincolo de centrul târgului se întindeau satele care, cu timpul, au fost asimilate oraşului, pe măsura extinderii şi evoluţiei acestuia. Numele acestor sate s-au transmis chiar mahalalelor sau cartierelor viitoare ale Bucureştiului. Un astfel de sat este şi Grozăveşti, aşezat în lunca Dâmboviţei şi atestat arheologic din secolul XIV, prin descoperirea unor resturi de bordeie şi a unei necropole. Atestarea documentară a Grozăveştilor datează din 9 octombrie 1492, într-un hrisov emis de Vlad Călugărul, prin care se întăreau lui Staico logofăt şi fiilor săi, câteva ocine, printre care şi proprietăţile din Grozăveşti. Satul va ajunge în stăpânirea Mânăstirii Mihai Vodă, după ce fusese proprietatea mai multor boieri, printre care şi a unuia pe numele său, Manea (din 21 aprilie 1559). Schimbându-şi de mai multe ori stăpânul, inclusiv după moartea lui Mihai Viteazul, moşia Grozăveştilor este disputată şi de domnitori precum Şerban Vodă (ctitorul Mânăstirii Cotroceni) şi apoi Constantin Brâncoveanu, care închină o parte din această moşie, Mânăstirilor Sf. Sava şi Ioan cel Nou din Bucureşti. Cercetările arheologice au descoperit în şantierul din zona Politehnicii, vestigii din secolul XIV, dovedind că vechii locuitori ai satului practicau agricultura. Mai târziu, în secolul XVI, sătenii au mutat vatra satului sus, pe deal, Grozăveştii de Sus, iar altă parte a locuitorilor au alcătuit Grozăveştii de Jos.

Învecinate cu moşia Grozăveşti erau satele Giuleşti şi Cotroceni, atestate şi ele arheologic foarte de timpuriu şi cuprinzând suprafeţe mari împădurite. Atestarea documentară a satului Giuleşti (după numele lui Giulea, primul proprietar al acestei aşezări), datează din secolul XVI. Astfel, într-un document scris la 2 aprilie 1548, emis de Mircea Ciobanu, se menţionează numele unui Stroe din Giuleşti, cumpărător a toată partea lui Giulea. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, moşia Giuleşti a fost „împresurată”, devenind moşie domnească. Mai târziu, în secolul XIX, Giuleştii şi alte moşii trec în stăpânirea bogatului negustor şi diplomat, armeanul Manuc.

Pe malul drept al Dâmboviţei, în zona bucureşteană se înfiripă satul Chiajna, situat pe o terasă ferită de revărsările râului. Atestările arheologice datează această aşezare în secolele XV-XVI.

Alt sat, Roşu, este menţionat în scris cu numele de „Roşiul”, într-un hrisov domnesc semnat de Mihnea Turcitul, la 30 aprilie 1587. Documetul înzestra pe Dan vistierul, cu mai multe moşii, printre care şi o parte din moşia Roşiul, cu vad de moară.

Pecetea oraşului Bucureşti (sec.XVI)

În apropierea satului Roşu se află Militari – Câmpul Boja. Despre această localitate cităm din monografia râului Dâmboviţa, scrisă în 1988, de un grup de cercetători ai muzeului oraşului Bucureşti, „Dincolo de ultimele construcţii actuale din localitatea Roşu, terasa semeaţă s-a opus apelor Dâmboviţei, silind-o să o ocolească şi protejând-o pe trei părţi în faţa oricărui atacator. Pe de altă parte, pantele pronunţate şi înălţimea terasei excludeau posibilitatea inundaţiilor. Şi altădată, ca şi până în urmă cu câtva timp, un drum trecea peste terasă, cobora în luncă, traversa Dâmboviţa prin vad şi se îndrepta spre Giuleşti. Aşezarea medievală identificată aici, s-a conturat în secolul al XV-lea, iar în cel de al XVIII-lea veac, aici se afla şi o construcţie din zidărie, ce străjuia acest punct de trecere.”

Satul Cotroceni, apărut pe malul drept al Dâmboviţei, este menţionat în hrisovul lui Radu Mihnea din 1614, când se hotărnicea moşia Cotrocenilor. Şerban Cantacuzino va prelua moşia şi satul Cotroceni, unde în timpul domniei sale, va ridica preţioasa mănăstire şi aşezămintele domneşti.

Din timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni şi anume din 1789, datează şi prima împărţire administrativă a Bucureştiului, care avea 5 plăşi, 80 de mahalale şi 6.006 de case. Pentru a fi mai bine difererenţiate, aceste plăşi sunt „boite” cu câte o culoare. Aceste „boieli” erau: Roşu pentru Plaşa Târgului (Dinăuntru), Albastru pentru Podul Mogoşoaiei, Galben pentru Târgul de Afară, Negru pentru Broşteni şi Verde pentru plaşa Gorganului. Actuala suprafaţă a Sectorului 6, era cuprinsă în plaşa Gorganului, având 12 mahalale şi 1.142 de case. Hotărnicia Bucureştiului nu cuprindea o suprafaţă prea mare, astfel că, după cum aprecia un călător străin din acea vreme, perimetrul oraşului se parcugea în 3 ore. Odată cu extinderea oraşului şi creşterea populaţiei, aceste culori au fost redistribuite, dar măsura cu „vopselile” a durat timp de 150 de ani.

Turnul de apă din vechiul complex al Regiei de Tutun, care a supravieţuit bombardamentelor din
timpul războiului.

Istoria Bucureştiului a reţinut numele căpitanului Ghenciu, prin denumirea unei biserici şi a cartierului Ghencea, unde a înălţat un lăcaş în memoria părinţilor săi. O parte din materialele de construcţie au fost aduse de Ghenciu, pentru întărirea cu metereze a taberei lui Tudor, de la Cotroceni. Ghenciu a fost haiduc şi unul dintre luptătorii apropiaţi ai lui Tudor Vladimirescu, care va pieri împuşcat în vâltoarea reprimării revoluţiei de la 1821.

Prezenţa râului Dâmboviţa a stimulat încă din cele mai vechi timpuri dezvoltarea morăritului. Atestate documentar încă din 1630, morile de apă de pe Dâmboviţa au fost înlocuite în timp cu morile cu abur.

Incintele Fabricii de pâine, înfiinţate în anul 1877, la iniţiativa armatei, sub numele de „manutanţă”, care se afla lângă fosta cazarmă Sf. Gheorghe, de pe Calea Plevnei

Incintele Fabricii de pâine, înfiinţate în anul 1877, la iniţiativa armatei, sub numele de "manutanţă", care se afla lângă fosta cazarmă Sf. Gheorghe, de pe Calea Plevnei

În 1864 se înfiinţează, după modelul francez, Primăria Capitalei, în locul vechiului sfat orăşănesc, conceput de Regulamentul Organic. Fostul preşedinte al sfatului se va numi acum primar, iar vechii „mădulari”, vor deveni consilieri. Tot în anul 1864, se adoptă, şi noua stemă a Capitalei, având ca personaj central pe Sf. Dumitru, protectorul oraşului de pe malul Dâmboviţei. Vechile peceţi ale Bucureştiului au avut în variantele lor, imaginea Fecioarei cu pruncul (secolul XVI) sau Buna Vestire (sec. XVII-XVIII). Din secolul XIX, simbolurile heraldice se modifică, apărând elemente noi ca, acvila cruciată şi încoronată, având în gheare însemnele puterii, sceptrul şi sabia. În 1864, se adaugă deviza oraşului „Patria şi dreptul meu”.

Pe moşia ce se întindea de la actualele străzi Dinicu Golescu şi Mircea Vulcănescu (fostă Ştefan Furtună, fostă Malmaison) spre nord şi nord-vest, până aproape de cartierul Giuleşti, s-au construit Spitalul Militari, Gara de Nord şi câteva întreprinderi importante, unele iniţiate chiar de E. Grant. Astfel, în 1863, pe terenul fostei Grădini Belvedere, lângă bariera Podul de Pământ (Calea Plevnei), Grant construieşte Turnătoria E. Grant & Comp. Belvedere. Această întreprindere numită şi Fonderia de la Belvedere va da faliment în 1965.

Un corp de clădire de lângă turnul de apă al Fabricii de ţigarete, căzut la bombardament.

O mai mare reuşită o vor avea Atelierele pentru manufactura de tutun Belvedere, înfiinţate pe terenul lui E. Grant în 1864. În acelaşi an, prin decretul lui Alexandru I. Cuza, se creează monopolul statului asupra tutunului, dar la 13 ianuarie 1868 statul renunţă la acest monopol, ceea ce înlesneşte manufacturii de tutun să lucreze ca societate privată, până în 1881, când statul revine la monopolul său. Iniţial, fabrica Belvedere a lui Grant, avea 4 maşini de făcut ţigări fără carton, 12 maşini de tăiat tutun şi 400 de lucrători. Tot în 1864, pe lângă fabrica de tutun se înfiinţează şi o fabrică de cârticele (foiţă de ţigară). Treptat, manufactura de tutun se extinde pe terenuri vândute din 1877 de Zoe Grant şi urmaşii săi, statului. Acesta va prelua definitiv întreprinderea inclusă în regia Monopolurilor Statului. O altă porţiune de teren de 8 hectare este vândută de familia Grant Societăţii pentru Locuinţe Ieftine. Între 1912-1918 această societate construieşte 200 de locuinţe ieftine, destinate personalului Regiei (RMS), formându-se astfel cartierul Belvedere. Între anii 1930-1940 se continuă şi se aduc îmbunătăţiri, iar după 1940 Manufactura de tutun Belvedere se va numi Fabrica de ţigarete Bucureşti. În urma bombardamentelor din 4 aprilie şi 9 mai 1944, care au devastat zona Gării de Nord, Fabrica de tutun, alte întreprinderi şi case din zonă, inclusiv Palatul Belvedere, au fost grav avariate, dar refăcute după terminarea războiului. Această ramură a economiei s-a dovedit foarte profitabilă şi s-a dezvoltat alături de primele întreprinderi industriale, precum Monitorul Oficial şi Imprimeria Naţională, Arsenalul Armatei, Moara Assan (1853), Întreprinderile Lemâtre (1864). Fabrica de ţigarete a fost înglobată Regiei Monopolului Statului între anii 1879-1929, iar apoi, Casei Autonome a Monopolurilor (1929-1952). Importanţa acestei întreprinderi care ocupa o suprafaţă apreciabilă din actualul Sector 6, a dat numele unui cartier, cel al Regiei, şi s-a răsfrânt şi asupra clădirilor componente (depozite, ateliere, fostul turn de apă), ce au supravieţuit bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război, alcătuind astăzi adevărate mostre de patrimoniu tehnic.

Uzina hidraulică Grozăveşti (1890)

În 1868, pe Dealul Cotrocenilor, mai sus de mănăstire, este construită Pirotehnica pentru fabricarea prafului de puşcă şi a muniţiilor, pentru care erau angajaţi 200 de muncitori.

La capătul Podului de Pământ (Calea Plevnei), lângă uliţa Belvedere, pe fosta proprietate a colonelului Câmpineanu, preluată de clucerul Ioan Rosset, s-a construit fabrica de bere Erhard Luther, având lângă ea grădina Eliseul Luther. Fabrica a fost bombardată de americani în 24 aprilie 1944, fiind refăcută şi extinsă după anul 1948, când a căpătat denumirea de fabrica de bere Griviţa.

În vara anului 1875, în zona Belvedere, se pune în funcţiune o brutărie mecanică (pentru care Effinghem Grant adusese utilaj nou din Anglia încă din 1863, iar clădirerea fusese construită în 1868). Se înfiinţează astfel Manutanţa Comunală, cu o producţie de peste 600.000 de pâini şi jimble pe an, care a asigurat în perioada războiului de independenţă aprovizionarea trupelor române şi ruse.

În 1882, se începe construcţia Cazarmei lucrătorilor de Administraţiune, pe câmpia Cotrocenilor, alături de atelierele de confecţiuni ale armatei. În acelaşi timp, lângă fosta cazarmă Sfântul Gheorghe se instalează Manutenţiunea de pâine, maşinile, o căldare de abur pentru moară şi 8 cuptoare. În următorii ani, fabrica a fost extinsă, prin construirea de magazii, noi silozuri, clădiri ale personalului şi utilaje (cuptoare Lehmann). Fabrica de pâine funcţionează şi astăzi, sub numele de S.C. Plevnei S.A..

Primele turnuri de răcire din lemn

Odată cu alegerea în 1888 a primarului Emanoil Protopopescu-Pake, aspectul oraşului se va îmbunătăţi. Acesta a realizat excepţionale îmbunătăţiri edilitare, a trasat noi artere de circulaţie, a executat lucrări de canalizare şi alimentare cu apă a oraşului, a introdus iluminatul electric, a extins reţeaua de tramvaie şi tramcare, a ridicat numeroase clădiri de importanţă arhitecturală şi funcţională deosebită. Printre realizările înregistrate în zona actualului Sector 6 enumerăm: începerea în 1888 a construcţiei Uzinei electrice de la Grozăveşti care va fi terminată în 1892, înfiinţarea Centralei hidraulice de la Grozăveşti (1889) care va îmbunătăţi sistemul de alimentare cu apă al Capitalei.

În 1892, reşedinţa domnească de la Cotroceni, chioşcul construit de Alexandru Ipsilanti în 1780, precum şi o parte a zidului de incintă a mânăstirii sunt demolate pentru a se construi noul Palat.

După primul război mondial s-a înfiinţat câte o primărie şi evident primar, pentru fiecare din cele 5 culori, coordonate atunci de Primarul General al Capitalei.

După construirea în 1892 a uzinei electrice Grozăveşti, dincolo de Grădina Botanică, se dă în folosinţă prima linie de tramvai electrică (purtând numărul 14), pe Bulevardul Est-Vest, la data de 9 decembrie 1894.

În cartierul Militari se ridică în 1895 fabrica de cărămidă a inginerului Nicolae Cuţaridi.

La începutul secolului XX, extinderea cartierului dincolo de Gara de Nord, presupunea traversarea liniilor de cale ferată. În acest scop este montat podul metalic adus de pe linia Buzău-Mărăşeşti, care va prelua numele cartierului Grant. Anumite părţi din structura podului iniţial pot fi observate pe liniile de cale ferată. Acest pod a fost înlocuit după 1981 cu un pod modern din beton care dispune azi de patru benzi de circulaţie, inclusiv linii de tramvai. Pe podul Grant circulă linia de tramvai 41, care este prima linie de metrou uşor din Bucureşti. În forma actuală, podul uneşte Piaţa Crangaşi de Strada Turda.

În primele decenii ale secolului XX, Bucureştiul capătă o înfăţişare modernă, europeană, atât prin construirea unor edificii somptuoase, în stilul arhitecturii academice, cât şi în privinţa afirmării şcolii de arhitectură românească. Se introduce iluminatul electric al clădirilor şi străzilor, se începe pavajul cu piatră cubică, se perfectează canalizarea Dâmboviţei şi se asigură aprovizionarea oraşului cu apă potabilă.

În 1908, se înfiinţează Institutul pentru producerea serurilor şi vaccinurilor, care din 1921 va fi denumit Institutul Pasteur. Situat pe Calea Giuleşti nr 333, Institutul poartă numele marului savant francez Louis Pasteur, al cărui colaborator apropiat a fost doctorul Victor Babeş, reprezintă una dintre cele mai prestigioase instituţii de biologie din ţară. Din 1924, datorită cererii tot mai mari pentru produsele Institutului, acesta se extinde cu 12 pavilioane, situate în fosta comună Giuleşti, pe o suprafaţă de 68 hectare, puse la dispoziţie de Ministerul Agriculturii. În 1960 este ridicată clădirea actuală a Institutului.

În perioada interbelică, actualul Sector 6 corespundea ca formă administrativă cu Sectorul Verde al Capitalei. Perioada interbelică a adus mari prefaceri oraşului, care devine astfel o adevărată metropolă europeană, valorificându-se cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. După 1950, cand s-a adoptat împărtirea pe raioane, acest Sector includea raionul „16 februarie”, redenumit în 1965 „Gheorghe Gheorghiu-Dej” precum şi o parte din raionul „Lenin”, pentru ca în 1979, să se revină la numerotarea pe sectoare.

Acoperirea Dâmboviţei în 1934

Dâmboviţa bucureşteană cu un traseu molcom, plin de meandre specifice apei de şes, presărată cu mori de apă şi gospodării ale locuitorilor, se revărsa deseori provocând inundaţii dezastruoase. Planurile de sistematizare a Dâmboviţei şi amenajarea de cheiuri au fost realizate în mai multe etape. O finanţare substanţială a fost asigurată de municipalitate în 1879 pentru planurile tehnice ale lui Grigore Cerchez, arhitect şef al capitalei. Ameliorarea râului Dâmboviţa a continuat şi mai târziu, în zona actualului Sector 6. Dezvoltarea continuă a capitalei, creşterea demografică, considerentele edilitare şi de mediu readuc în secolul XX, perfectarea amenajării Dâmboviţei. Lucrările edilitare nu au eliminat în întregime riscul inundaţiilor şi gradul de poluare al râului şi influenţa sa nocivă asupra mediului. Soluţia cea mai adecvată de separare a apei curgătoare curate de apa colectată din canale, era amenajarea a două râuri suprapuse, realizată în cadrul unor ample lucrări de sistematizare, în 1985 şi coordonate de Întreprinderea pentru Amenajarea Complexă şi Exploatarea Râului Dâmboviţa, înfiinţată prin decret guvernamental. Şantierul de lucrări hidrotehnice a efectuat asanări, modificări ale albiei râului, construirea colectorului subteran aflat sub cuva deschisă a apei curate, taluzarea şi îndiguirea malurilor cu dale prefabricate din beton armat. Pentru acumularea permanentă s-a creat în amonte de Şoseaua Ciurel, un baraj de pământ, lung de 4.3 km, şi s-a amenajat versantul natural, situat pe latura sudică dinspre cartierul Militari. S-a concretizat un lac, Lacul Dâmboviţa zis şi Lacul Morii, având o suprafaţă de 241.5 ha şi un volum de cca 12.01 milioane mc, cu adâncimea maximă de 11 metri. În partea de nord a lacului există Insula Lacul Morii cu o suprafaţă de 4.246 hectare.

Lângă lacul Dâmboviţa, în aval de acesta s-a construit podul Ciurel, care leagă zonele de nord ale oraşului, inclusiv cartierul Giuleşti de complexul de locuinţe Militari şi Drumul Taberei. Podul Grozăveşti traversează Dâmboviţa la circa 1.500 metri în aval de barajul Ciurel şi are o lăţime de 21 metri facilitând fluxurile de tranzit către diferite cartiere şi obiective locale importante, precum fabrica de confecţii şi textile, Institutul Politehnic şi complexul studenţesc Grozăveşti, zona industrială Semănătoarea şi complexul feroviar Gara de Nord-Basarab.

Locuinţe noi. De la proiect, la realizare.

Pasajul Basarab, construcţie începută în 2006 şi finalizată în cursul anului 2011, asigură transferul a 60.000 de călători zilnic şi ajută la diminuarea traficul în Sectorul 6. Pasajul Basarab realizează legătura rutieră şi de tramvai între Bulevardul Nicolae Titulescu – Şoseaua Orhideelor – Podul Grozăveşti – Bulevardul Vasile Milea (pentru circulaţia tramvaielor) şi, respectiv, Şoseaua Grozăveşti, fiind complet astfel inelul principal de circulaţie al Capitalei, în partea de nord-vest. Proiectul cuprinde două traversări majore de obstacole: râul Dâmboviţa peste podul existent şi calea ferată, în zona Gării de Nord. Viaductul principal al pasajului are o lungime totală de 1.450 metri (din care 117 metri pod pe arce peste râul Dâmboviţa, respectiv 340 metri pasajul peste zona Gării de Nord), cu bretele de acces la pasaj de 1.126 metri lungime şi rampe de acces de 1.250 metri).

Pentru a păstra identitatea oraşului, viitoarele proiecte de sistematizare urmează să îmbine în mod armonios tradiţia urbanistică, incluzând reperele de patrimoniu ale Sectorului 6, cu cerinţele moderne ale Bucureştiului. În acelaşi plan de priorităţi sunt înscrise şi problemele de protecţie a mediului, în conformitate cu standardele europene, reabilitarea reţelelor de apă şi canalizare, amenajarea şi întreţinerea a noi spaţii verzi şi crearea locurilor de joacă pentru copii. Acestor investiţii li se vor adăuga şi altele, care vor ridica nivelul acestui sector: spaţii comerciale, parcări supraterane, un spital modern, precum şi atragerea unor finanţări nerambursabile.